Clopot de sticlă

Tinerii și etnobotanicele

Printre diferitele încadrări ale tinerilor din zilele noastre, cunoscută până peste cap este și considerarea acestora ca făcând parte dintr-o generație dependentă de etnobotanice. Acest fapt mă interesează prea puțin, la fel de puțin cât ar trebui să conteze dacă cel care scrie despre acest fapt, este sau nu dependent de acestea. Mai important este că el consideră că etnobotanicele se integrează perfect în această parte a vieții pe care unii o denumesc: tinerețe.

Probabil cei mai mulți au simțit pe propria piele ce înseamnă să fi tânăr mai ales din prisma acelui orgoliu nebunesc, care te face să te consideri cel mai important dintre milioanele de oameni de pe pământ, și care te face să crezi, într-un mod pueril, că poți face față oricărei probleme.  Integrarea de care vorbeam se reflectă aici și începe în momentul în care, din pură curiozitate ori din lipsa unui discernământ adecvat, ești pus în fața situației ca atare.  Prin diferite metode reușești să faci rost de așa ceva. După primul fum nu simți nimic, deci continui și nu te oprești decât atunci când îți pierzi conștiința. Ce urmează e de fapt o demonstrare a slăbiciunilor tale. Încerci să te stăpânești, dar nu reușești. Îți dai seama, din păcate că tot ce ai citit până acum despre acestea, nu erau scene SF, și în acele clipe ai dori să nu fi nevoit să aprobi aceasta.

Rezumând (prea devreme, vor spune unii) nu doresc să spun decât că etnobotanicele au rolul lor, acela de a ne frânge aripile tinereții.  Ai putea foarte bine să alegi un alt mod de a le frânge sau, în cel mai fericit caz pentru cei din jur, să aștepți să ți le frângă viața.

Să nu mă uiţi!

Am învăţat că e mai bine să nu te vezi după mulţi ani cu nişte oameni care ţi-au fost extrem de aproape la un moment dat. Pentru că nu se mai poate să-i vezi cu ochii prin care îi vedeai atunci, căci ei nu mai sunt aceiaşi, aşa cum nici tu nu mai eşti acelaşi, iar regăsirea va spulbera nişte frumoase impresii cu care trăiai. (Ruxandra Georgescu)

 

Ce-mi doresc în noul an

Ce-mi doresc în noul an?

Nimic!

Nimic, nu pentru că nu aş avea nevoi sau pentru că aş fi perfect, dimpotrivă…

E doar o convingere personală.

Un nou an. Nimic ieşit din comun

         Le doresc tuturora ca în noul an să nu uite că „modul în care un om îşi înţelege destinul e mai important decât destinul însuşi”. În rest nimic… Suferinţele şi bucuriile vin oricum, şi nu depinde de noi dacă le dorim sau nu. Îşi au şi ele rostul lor…

Viciul în ascuns

Încep prin a spune că suntem oameni şi că avem în mare parte aceleaşi simţăminte. Probabil este comun sentimentul pe care îl avem în faţa unui viciu, despre care spunem că dorim să scăpăm: „a fost ultima oară”, şi totuşi… poate nu avem puterea necesară să renunţăm sau poate… are şi viciul rolul lui. Indiferent că fumezi iarbă, iar lumea se învârte în jurul tău, sau că fumezi o banală ţigară singur în linişte, în timp ce afară fulgii de nea se aştern usor pe pământ, ori că eşti retras singur în grădină cu o sticlă de bere şi câteva ţigări în mână,  te aşezi pe pământ şi începi să plângi (cum făcea odinioară bunicul meu pe care nu l-am stimat îndeajuns), cred că un viciu practicat „la comun” e o ofensă.

Pentru mine un viciu este singura şansă să vorbesc cu cel din mine, să port un dialog şi să întreb de ce. Nu e vorba de slăbiciune, nu suntem slabi, poate un pic laşi…

Poză Valentin Tamaş 

Post Navigation